Mi s-a facut un dor cumplit sa-mi montez trenuletul electric. Trenuletul copilariei mele. Pe ecartament de 12 mm. Mi-aduc aminte ca eram invidios pe un vecin care avea linii cu largimea de 16 mm si trenulet mostenit de la bunicul lui.
Dincolo de asta, el avea si dealuri si chiar si o gara ceea ce era dincolo de puterea mea de imaginare in acele zile. Cand am vazut prima data trenuletul ruland peste dealuri si oprind in gara, am amutit.
Astazi, dupa multi ani, nu stiu ce imbold launtric m-a facut sa-mi aduc aminte de copilarie. Transformatorul de 12 volti, locomotivele noastre, una neagra cu aburi, una verde electrica, vagoanele de marfa si de calatori si oh, Doamne, doua macazuri actionate electric. Macazul era din nou o chestie absolut senzationala pentru noi, copiii. Acea lume in miniatura avea dublu rol: pe de-o parte era o lectie de mecanica si de electrica sau de functionare a mijloacelor de transport. Pe de alta parte, odata stabilit traseul si trenul pus in miscare, imaginatia noastra o lua razna prin vagoane, peste dealuri, in gara cea mica unde calatorii isi urmau povestile inventate de noi.
Mi-e dor de copilarie si cred ca zilele astea o sa-mi desfac trenuletul si o sa-l montez, sina cu sina, am sa pun cele doua macazuri in functiune, locomotivele in miscare si poate ca mintea mea va zbura din nou peste dealuri, printr-o gara, printre destinele unor calatori misteriosi si se va naste inca o poveste care sa ma entuziasmeze ca in copilarie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu